Zece pogoane de pământ, am moştenit în sat
Şi o mulţime de-amintiri ce nu le pot uita.
Deşi aveam cinci ani, atunci când am plecat,
Toate au rămas intacte în mintea mea.
Pământul ţării mele, prea mult a suferit!
A curs sângele tânăr, să nu fie vândut...
Este mult de atunci... Ce mulţi ani au trecut!
Dar, mă revăd copilă... cum aş putea să uit?...
Aş da timpu-napoi, să stau iarăşi la ţară
Şi să-mi spună bunicul, poveşti ca altădat',
Să merg cu cana-n mână, cu bunica afară
Să mulgă lapte de la vacă, să-l beau imediat.
Atât de mult aş vrea să-ntorc această soartă
Să fiu iarăşi copilă, în satul meu natal.
Să stau în casa bătrânească cu fântână la poartă
Şi să mă joc în voie, cu copii pe deal...
Acum, locul acela, e trist, este pustiu
Nici uliţa cu mulţi copii, nu mai e ce a fost.
Aveam pe-atuncea porumbei şi un frumos scatiu
Şi toate-aveau în sat, cândva, un loc al lor şi-un rost!
Nimic din ce a fost, astăzi nu mă mai cheamă
Să mă întorc acolo unde-am copilărit.
Bunicii mi-au murit şi plâng... şi îmi e teamă
De strigătul lor rece din deal de răsărit.
Părinţii i-au urmat şi am rămas orfană.
Din toţi ai mei, câţiva mai sunt acum la ţară...
Eu... dacă stau aici, pământul cine-l ară?
Aş vrea să fac ceva, să n-ajung de ocară...
Puţini sunt astăzi cei care ară pământul,
Căci, statul nu-i ajută să întreţină-ogorul.
Eu, totuşi mă întorc mai tot timpul cu gândul,
La satul meu frumos, că de mult îi duc dorul.
Ţăranii au plecat şi le e tare greu,
Căci s-au mutat la bloc sau la copii-n oraş.
Rar de mai vezi trecând, vreunu-n satul său...
Răscolind amintiri... vizitând vreun urmaş.
Îmi amintesc de Bunul când era tinerel...
Pleca la câmp, călcând iarba plină de rouă.
În satul meu, nimeni nu mai era ca el;
Din zori muncea pământul, răsturnând brazdă nouă.
Când eram o copilă, ce mă mai zbenguiam
Cu copii pe deal sau... pe câmpul cu flori!
Însă şi pe ogor, bunicii mi-ajutam.
La culesul de roade, munceam cu drag, din zori.
Sau, când de dimineaţă ne duceam la stupină,
Eu mă jucam pe glie sau m-ascundeam în fân
Astăzi, eu am alt rost, sunt pe viaţă stăpână!
Doar acele-ntâmplări, în suflet ne rămân...
Mereu mă-ntorc cu gândul la satul ce mă cheamă,
Dar... timpul a trecut, purtată-am fost de soartă...
Viaţa m-a călit, de ea nu îmi e teamă,
Doar dorul de acasă-i rămas la noi la poartă...
Poate voi reveni cândva... poate la vară,
Să-mi văd prietenii, bunicii să-mi jelesc...
Dacă mi-ajută Domnul să pot, să mă-ntorc iară,
Voi săruta pământul pe care îl iubesc!
Şi apoi mă voi duce în deal, la a lor cruce,
Ca să vorbesc cu ei, să mă rog la cel Sfânt.
Să-i plâng pe-ai mei bunici... şi flori le voi aduce
Şi mii de lumânări voi pune pe mormânt.
Georgeta NEDELCU - Craiova Ianuarie 2000</b>
"Acum, locul acela, e trist, este pustiu" . . . Si devine din ce in ce mai pustiu. Frumos si captiv
RăspundețiȘtergereMultumesc Rafael pentru trecere si comentariu! Inseamna mult pentru mine!
RăspundețiȘtergere