(Simone de Beauvoir)
Sunt tristă când tu nu eşti lângă mine,
Sunt tristă când adeseori lipseşti.
Aş vrea să fii cu mine-n nopţi senine
Şi să îmi spui cât de mult mă iubeşti...
Mă-ntreb, de ce scriu versuri când sunt tristă?
De ce nu te gândeşti cât te-am iubit?
De ce durerea-n pieptul meu persistă?
De ce mi-e sufletul gol... pustiit?
Ce te nelinişteşte spune-n în faţă...
Nu ştiu la ce să m-aştept în prezent...
De ce nu vezi că treci pe lângă viaţă?
De ce când sunt cu tine, eşti absent?
Nu vreau să fac azi lucruri necurate
Nu pot să mă gândesc că eşti cu ea
Dar cred a se înfăptui chiar toate
Şi cred şi-n presimţirea asta-a mea.
Mai tot timpul sunt singură în casă
Când vii aici te porţi ca un străin,
De la un timp de mine nu-ţi mai pasă
Râzi când îţi spun c-o să ne despărţim.
Te-am întrebat mereu: ,,Ce se întâmplă?”
Tu mă priveşti râzând când eu suspin.
Nu şti ce să îmi spui şi dai în bâlbă,
Privindu-te, m-am lămurit deplin.
Îmi fac mustrări de conştiţă-n tăcere
Că n-am ştiut să te-aduc înapoi.
Mereu am pus în vers multă durere.
De azi nu mă voi mai gândi la ,,noi”...
Craiova Martie 2011
nu vreau sa fiu mai catolic decat papa, insa scrierea asta are nevoie de o revizuire caci s-au strecurat mici greseli printre frumoasele tale versuri, am citit, mi-am placut, am sa revin!
RăspundețiȘtergereSper să fi eliminat greşelile pe care tu le-ai observat. Mulţumesc pentru că îţi pasă!
RăspundețiȘtergere