Dar
în visul meu era ziuă şi... era un soare atât de frumos, încât
m-ai luat de mână şi m-ai rugat să mergem la plimbare. Am pornit
la drum ţinându-ne de mână şi, fără să ne dăm seama, am
ajuns într-un parc atât de verde şi de liniştit, încât auzeam
cum îmi bate inima. Te-ai aşezat în faţa mea şi m-ai privit
atât de frumos, încât mi s-au umplut ochii de lacrimi.
-
Ai atâtea moduri de-a mă privi, dar niciodată nu pot citi mai mult
de atât - am zis eu.
-
Iar tu eşti ca o carte deschisă, care, sub rândurile ei, vizibile
tuturor, se ascund mii de subânţelesuri. Aş vrea măcar odată să
pătrund prin privirea ta, să îţi ajung în suflet, să văd cum
percepi tu lumea...
-
Iar eu aş vrea să înţeleg de ce simplitatea ta e atât de
complicată... Oare,
de ce felul tău
ascunde în esenţa lui, atâta mister? Şi cu toate astea,
întotdeauna
mă surprinzi: mă recucereşti, mă faci să îmi fie dor, să mă
îndrăgostesc de tine la nesfârşit... şi le realizezi cu atâta
uşurinţă, de parcă mi-ai desena singur viaţa.
Ca
în viaţa fiecărui om şi în viaţa noastră au existat
neînţelegeri. Prăpastia ce s-a creat între noi, la un moment dat,
m-a făcut să înţeleg că viaţa fără tine nu valorează nimic.
Te-am
căutat pe fiecare drum, sub fiecare frunză, însă tu ai fost în
tot acest timp lângă mine şi m-ai păzit din umbră. Ai fost
îngerul meu! Vrei să faci din mine o operă de artă, mă iei de
mână şi mă înveţi să fac diferenţa între bine şi rău,
apoi... îmi creezi vise, speranţe, lumi, însă ai uitat să mă
înveţi ce e cel mai important: cum să trăiesc în lipsa ta?...
-
Draga mea, lucrurile
din viaţa ta nu se petrec la voia întâmplării. Toate vin, îţi
bat la uşă şi îţi cer acordul. Daca vrei, le primeşti, dacă
nu, trebuie doar să închizi uşa.
-
Eu te-am primit pe tine, am încuiat uşa şi am pierdut cheia.
Suntem prizonieri amândoi în aceeaşi lume: în lumea noastră!
-
Şi eu am învăţat ceva de la tine: acum ştiu că înainte să
iubeşti, să oferi afectiune, intelegere, incredere, înainte de
toate trebuie să oferi respect.
-
Eu, întotdeauna am ştiut căt valorezi, cine eşti şi pe cine
iubesc! În epoca
în care trăim, o iubire se pierde uşor printe orgolii, puterea
banilor, egoism, interese şi dezamăgire.
-
Oamenii sunt răi, draga mea!
-
Oamenii se pierd în lucruri precare, încearcă să strângă avere,
se luptă între ei... Sunt asemeni unui imens puzzel - fiecare din
ei reprezintă câte o piesă, însă, doar iubirea le poate îmbina
pe toate. Fără iubire, suntem doar nişte pete de viaţă, ale
căror aripi nu vor mai creşte niciodată...
- Draga mea, sunt momente în
viaţă când ne rătăcim prin labirintul pierzaniei, când
confundăm binele cu răul, judecăm greşit pe cine iubim, deschidem
răni celui ce ne protejează sau protejăm pe cine nu trebuie.
Sunt
momente în viaţă când uităm cine suntem, ce ne face fericiţi şi
pentru ce luptăm... momente când lăsăm mărăcinii să ne
împânzească sufletul, să ucidă şi ultima sămânţă de
speranţă, transformându-ne în ruine..
-
Iubirea mea, chiar dacă unii consideră greşit ceea ce faci, atâta
timp cât priveşti viaţa prin ochii tăi, mergi înainte.
Întotdeauna ai să fii deasupra celor care privesc viaţa prin ochii
altora!
Uitându-mă
la ceas, am spus:
-
Timpul pare că încremeneşte secundele atunci când sunt cu tine,
le ţine pe loc, lăsându-mă să mă
bucur de
îmbrăţişarile şi săruturile tale.
Afară
ploua cu stropi reci. Am deschis geamul şi am întins mâna către
stropii ce cădeau pe pământ. Mângâierile
reci m-au făcut să îmi fie dor de mângâierile tale calde...
Gândul
meu este acolo la tine, la cliple petrecute cu tine, la ce a fost şi
la ce va fi!... Îmi e atât de dor de vocea ta blândă!
De
ani buni am aşteptat să treci prin padurea de spini şi să îmi
trezeşti sufletul adormit în amărăciunea vremii, iar când ai
ajuns la mine, după sute de vieţi străbătute în afară de timp,
m-ai ridicat, mi-ai vindecat rănile sufletului, m-ai ţinut strâns
în căuşul palmei tale şi m-ai strâns la piept, topindu-mi
ţurţurii ce mi-mpietriseră fiinţa.
...Şi,
totuşi, au fost şi zile când m-am ascuns înăuntrul meu, mi-am
acoperit urechile şi nu am vrut să mai aud strigătul tău,
cuvintele tale: ,,Crede în mine şi-n Dumnezeu! Tot ce trebuie să
faci, este să ai încredere în noi. Ştii bine că El ne poate
zdrobi, ne poate coborî în abisul infernului sau ne poate pierde în
lumi artificiale sau pur şi simplu, ne poate uita... Suntem atât de
fragili! Ne poate doborî doar cu puterea cuvintelor şi totuşi, a
rămas lângă noi.
Nu uita, Dumnezeu
a rămas lângă tine şi ţi-a adus zâmbetul pe buze când ochii
tai erau înecaţi în dureri.”
-
Cuvintele pot fi mincinoase.
-
Nu amesteca iubirea cu îndoiala, ci mai degrabă aşeaz-o lângă
încredere. Aşa ştii sigur că va înflori şi va face fructe! Nu
lăsa mintea să intervină în raţionamentele inimii. Ea
funcţionează după legi fundamental diferite! Oferă-ţi
timp, hrăneşte-te cu răbdare, crede înainte de toate în tine,
şterge ceaţa de pe ochi! Doar aşa vei putea judeca corect pe
ceilalţi...
Şi
nu uita: dacă Dumnezeu ţi-a oferit iubire, protejeaz-o, dacă
Dumnezeu ţi-a dat un om care să îşi împartă necazurile şi
bucuriile cu tine, nu-l alunga. Multumeşte-i pentru milioanele de
zâmbete pe care ţi le-a adus în viaţa ta şi pe care ţi le aduce
zi de zi.
Toate
astea sunt lecţii învăţate de-a lungul vieţii”.
-
Mi-a luat mult timp să înţeleg toate acestea. Sufletul meu îşi
găseşte căldură doar în căuşul palmelor tale. Ştiu
că tot ce s-a întâmplat până acum în viaţa mea, s-a întâmplat
fiindcă aşa a fost să fie… Fiecare are un drum de urmat de la
care nu se poate abate! Uită-te la soarele care străluceşt
deasupra noastră...
-
Soarele face atâta lume fericită... Dar pe el cine îl înţelege?…
E singur… Răsare şi apune la nesfârşit.
-
Iubito! Noi suntem asemenea soarelui, ne naştem şi murim, apunem
şi-n urma noastră rămân doar amintirile. Te iubesc, minunato!
Am
întins mâinile amândouă după tine, dar m-am lovit de perete şi
m-am trezit. Uitându-mă împrejur, mi-am dat seama că sunt singură
în cameră, că tu ai plecat ieri, luând cu tine toată liniştea
sufletului meu.
Te
iubesc, dragostea mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu