Bine aţi venit!

Nu stiu pentru cine scriu atatea rafturi de ganduri, dar stiu de ce scriu. Scriu ca sa ma justific in ochii copilului care am fost.

Biblioteca blogului este pentru prieteni, rude, duşmani sau trecatori.

Bogatia adevarata nu se numara in bani ci in prietenii pe care ţi-i faci de-a lungul timpului.

Adeseori, mama îmi spunea: ,,Ataseaza-te de cei care te pot face mai bună; primeste-i pe cei care, la randul tau, simt ca tine. Lasă trecutul în urmă şi bucura-te de ce ai realizat până acum"!





ceas

Bine aţi venit!

Bine aţi venit!

Asa sunt eu...

Nu-s urată, nici frumoasă, nu sunt bună, nici prea rea. Nu sunt floare şi nici pom, sunt ceea ce sunt: un OM! Nu sunt mare, dar nici mică, am curaj dar mi-e şi frica, am speranţe şi visez, pot să cant şi să dansez. Sunt om pe acest pământ, îmi respect al meu cuvânt. Nu-s perfectă, mai greşesc, pot să-ascult şi să vorbesc. Nu sunt proastă, sunt deşteaptă, nu văd stramb, sunt perfect dreapta, nu urăsc, nu mă răzbun, iau din viaţă doar ce-i bun. Nu-s tristă, nici fericită, pot iubi, pot fi iubită, nu-s moale, dar nici de fier, nu-s naivă, nu disper. Nu-s săracă, n-am averi, rezist, lupt când am ,,căderi”. Sunt un chip pierdut în lume, cu o viaţă şi un nume. Nu mi-e rău, dar nici prea bine, am tupeu dar şi ruşine şi pot spune-ntr-un final, sunt ca tine, om normal.

Asta sunt, Geta mă cheamă. Cine vrea, mă bagă-n seamă. Cui nu-i place felul meu, n-am ce-i face… Aşa sunt eu!

Va imbraţişez cu drag

Va imbraţişez cu drag

MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)

Am realizat că sunt dependentă de scris. Scrisul mă relaxează şi mă linişteste cum nu va fi capabil niciun om să o facă vreodată.Sunt dependentă de scris şi de prea mulţi oameni complicaţi. Mă chinui mereu ca eu să fiu cea care îi înţelege pe cei care alte suflete nu au fost capabile să ii inţeleaga. Îmi târăsc sufletul prin fiecare relaţie bolnăvicioasă de care am parte. Poate tocmai din această cauză de multe ori fac ce simt şi nu ceea ce trebuie. Oamenii din sufletul meu sunt inspiraţia mea. Trăiesc prin ei şi sunt puţin din fiecare. Scriu din suflet şi pentru suflet. Aştept comentariile voastre scurte şi la obiect. Mulţumesc anticipat!

6.12.14

Oamenii nu plâng

Primesc orice fel de acuzaţii din partea ta fără să mă supăr, deoarece vin de la persoana pe care o iubesc. Poate că aşa îmi e sortit să trec prin acest purgatoriu ca să cresc în ochii tăi şi să fiu apreciată de tine la adevărata mea valoare.
Am ajuns în punctul în care nevoia de tine a devenit atât de apăsătoare, încât în clipele de linişte asurzitoare, îţi pot auzi paşii…
Închid ochii încercând să desluşesc pasul tău, ritmul tău. Urechile îmi trimit simfonii neterminate de perindări întâmplătoare, pe lângă uşa inimii mele.
Vreau să ştii ce fericită m-ai făcut din ziua în care ne-am cunoscut. Însă mai am şi momente când îmi vine să strig, să ţip de durere, deoarece ne despart atâţia km... Sunt aici să strigăm împreună, să învingem inerţia cu noi înşine, cu impulsul de a ne însingura şi a sta pe întuneric... Sunt aici ca să vorbim deschis despre ce e dureros în viaţa noastră şi despre ce vrem să îndreptăm, dacă e nevoie, dar şi despre tot ce poate înălţa sufletul spre bucurie şi gânduri frumoase...
Dar de fiecare dată tu ai fost cel care m-a învăţat să aprind lumina în mine când inima mi-a fost frântă.
Ai intrat în viaţa mea şi mi-ai redat bucuria de-a trăi. Îmi umpli sufletul cu lucruri deosebite, cu trăiri unice, cu atât de multă dragoste, încât, oriunde mă duc nu sunt niciodată singură. Însă, numai alături de tine mă simt în singuranţă. În zilele când eşti cu mine, mă simt cu adevărat femeie, mă simt împlinită!
Tu eşti pentru mine un vindecător de suflete, dar mai întâi de toate, un educator! Aşa cum prin credinţă îmi găsesc liniştea, iertarea şi lumina, prin tine îmi găsesc echilibrul. Tu eşti singura persoană care contribuie la consolidarea stării de sănătate a psihicului meu!
Mă arde neştiutul. Mă schilodeşte absenţa ta. Mă orbeşte viaţa asta strălucitoare, care pare trăită tot mai alandala, datorită faptului că nu eşti lângă mine. Am nevoie de tine! În lipsa ta mă ghidez doar după simţuri. Buricele degetelor pipăie înaintea inimii bătăturile făcute de viaţă. Simt asprimea şi presimt dureri deja adunate. Îndreaptă-ţi paşii încet, dar siguri către fiinţa mea şi lasă-te ghidat de sunetul inimii mele şi de răsfăţul degetelor ce vor să îţi atingă capetele întortochiate ale propriilor tale dureri. Poate că nu te vindec, dar mă pricep să mângâi, să alin. Mi-e dor să te ţin în braţe şi... arde dorul ăsta păcătos şi dependent.
Aseară m-am rănit, încercând să îmi decupez în grabă, locul unde s-a născut durerea de a nu te avea lângă mine. Mi-am imaginat, naiv, că îndepărtând acel loc, voi găsi vreme să mă vindec. Dar, cum să mă vindec de tine, dacă mi-ai pătruns în toţi porii? Te iubesc cum n-am iubit în viaţa mea! Te iubesc pentru tot ce m-ai învăţat, pentru tot ce ai adus nou în existenţa mea! Tocmai de aceea nu voi forţa lucrurile. Te las să vii şi să pleci atunci când vei crede tu că trebuie să faci acest lucru. Nimic nu voi face împotriva voinţei tale, pentru că te iubesc necondiţionat. Ca să înţeleg necondiţionarea, am privit un copac mişcându-se în bătaia vântului. Copacul are rădăcini adânci şi ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus e flexibil. Este un simbol al tăriei şi al capitulării. Mi-am dezvoltat aceeaşi tărie de caracter, mişcându-flexibil o dată cu toate situaţiile din viaţa mea. Mereu am stat dreaptă şi am fost înrădăcinată de când mă ştiu. Nu voi mai insista ca nevoile mele să fie satisfăcute într-un anumit mod, ci, voi lăsa totul să recurgă de la sine. Iubirea vindecă toată percepţia divizării şi a conflictului. Rănile ascunse au programe ascunse care ne ţin ostatici ai trecutului. O inimă deschisă şi o minte deschisă sunt uşa ce se deschide larg spre prezenţa iubirii.
Utilizând experienţele care apar în contextul relaţiei, atât cele fericite, cât şi cele dureroase, ajungem să îmbrăţişăm uriaşa capacitate spirituală care zace în noi. Iar acest lucru ne face capabili de lucruri magnifice, nu doar în aria relaţiilor, ci şi în afara ei.
Iubeşte-mă! Eu sunt un amestec de culori, o pictură pe care, daca vrei s-o înţelegi, trebuie să mă iubeşti. Pensula e la tine şi culorile la mine... Împreună pictăm tabloul vieţii.
Am fost aşa cum nu mai sunt, dar cum sunt azi, îmi pare rău că n-am putut să fiu mereu... Mă străduiesc să fiu cât mai înţeleaptă, să te înţeleg cât mai bine, să-mi port crucea cu demnitate. Nu întotdeauna şi reuşesc, dar în sufletul meu am două comori: rabdarea şi bunătatea.
De multe ori, când mă gândesc la tine, mi te văd tăcut, ţinându-mă de mână. Tăcerea poate fi o formă de comunicare între doi oameni care se iubesc, păşind printre ruinele propriului suflet.
Atâta tăcere a generat furtuni de decizii pripite şi rafale de cuvinte neînţelese, încât am crezut altceva decât ai spus tu. Norii s-au interpus între mine şi soare, pentru a nu mai fi orbită de incertitudini. Dar ziua e pe sfârşite. A trecut furtuna luând cu ea tot necazul. Acum aerul este curat, căldura s-a domolit, soarele a mai aruncat un zâmbet şi-a plecat şi el, lăsând locul unei superbe după-amiezi de toamnă. De ce e superbă această după-amiază? Pentru că am primit veşti de la tine şi, odată cu ele am aflat şi motivul supărării tale. Tu întotdeauna ai dreptate, chiar şi atunci când nu ai! Asta înseamnă a respecta bărbatul de lângă tine. De azi înainte voi respecta deciziile pe care le vei lua, deoarece bărbatul e cruce întreagă.
Toate au rostul lor, şi poate că aceasta este voia istoriei, să reînvăţăm lucruri uitate, să ajungem jos, ca să putem urca. Şi peste toate, să învăţăm să privim cu blândeţe orice dojană, să ignorăm răutatea făcută din neştiinţă şi să ne pese doar de fapte şi vorbe cu adevărat importante, care pot schimba rânduielile. Şi zâmbind, să trecem peste rele şi neîmpliniri, să reuşim să învăţăm că toate-s trecătoare şi că timpul e puţin. În cuvinte puţine - să învăţăm să iubim!
Sunt sigură că şi tu suferi. Cu fiecare clipă care trece, te înţeleg tot mai mult, ştiu cum e fiecare zi fără gust şi fiecare seară goală... Inima o simţi că se zbate şi plânge. Se rupe-n bucăţi. Să cărăm după noi o astfel de inimă, e atât de greu... S-au format câteva straturi, şi inima mea abia mai respiră. Straturile frumoase sunt dedesubt, le păstrez într-un buzunar de amintiri, în vreme ce deasupra am pus straturi de coajă groasă, ca să nu le dezlipească oricine şi oricum. Să le dau jos, ştiu că nu e bine, pentru că va rămâne o inimă, nu dezbrăcată, ci fragilă şi nu vreau să fiu iar rănită de cineva. Aşa că merg mai departe, arătând oamenilor că sunt puternică... Voi urca cât de sus voi putea şi când voi fi în siguranţă, voi mai desface din coji, să respire biata inimă rănită...
Cotrobăind prin colţurile inimii, am găsit amintiri frumoase, prăfuite de uitare, am găsit vise sfârşite înainte de a fi începute, am găsit speranţe inutile, înotând amarnic în lacrimi uscate de mult, şterse cu un colţ de batistă strivită între degete frământate, am găsit chei pentru a merge mai departe prin colbul vremii... Am ales din toate cheile una, crezând că pot deschide toate uşile, dar mereu intervine ceva şi uşa rămâne închisă, însă am speranţa că până la urmă voi reuşi. Dar, pentru a reuşi, am nevoie de tine, pentru că cheia se află în mâinile tale. Am nevoie de tine ca de aerul de primăvară! Fii primăvara mea şi umple-mi sufletul de culoare! Pictează-mă în nuanţe calde de pământ şi soare, lasă-mi pe buze dulceaţa florilor de mai şi prinde-mă de mână! Fii primăvra mea şi spală-mi grijile cu ploi reci! Acoperă-mi ochii tuturor supărărilor cu razele soarelui şi pune vântul să-mi poarte departe gândurile întunecate. Fii primăvra mea! Doar a mea!
Vino şi adu cu tine dorul de viaţă, clipele minunate şi zâmbetul pe faţa mea. Doar tu eşti înstare de aşa ceva!
Alături de tine am trăit cele mai frumoase clipe. Mi-aş dori să pot opri o bucăţică dintr-o clipă, să o păstrez şi s-o pun într-un colţ, ca un semn în inima ta. Şi, când dorul te va chinui, să găseşti bucăţica de clipă şi ea să-ţi amintească să mă cauţi. Atunci când eu te caut, înseamnă că îmi lipseşti. Atunci când nu te caut, înseamnă că aştept ca ţie să-ţi fie dor de mine, omul meu frumos şi bun şi să mă cauţi tu!
Va fi mereu altcineva mai frumos ca tine. Va fi mereu altcineva mai deştept ca tine. Va fi mereu altcineva mai bun ca tine. Cu toate acestea nimeni nu va putea fi ca tine, pentru că TU EŞTI UNIC!
Nu ştiu cum sunt eu, dar un lucru îl ştiu sigur: nu sunt perfectă, dar vreau să mă perfecţionez cu ajutorul tău. De cele mai multe ori vedem doar două lucruri la o persoană: ce vrem noi să vedem şi ce vrea ea să ne arate. Rar vedem cum este acea persoană cu adevărat.
Mă doare atunci când nu vrei să vorbeşti cu mine, mă doare indiferenţa ta. Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa. Să nu uiţi!
Tu m-ai învăţat să râd, să plâng, dar nu m-ai învăţt cum să trăiesc fără tine. Oamenii nu plâng pentru că sunt prea slabi, plâng pentru că au fost puternici prea mult timp.
Nu mi-e teamă de suferinţă, după ea vine bucuria! Dacă stau să mă gândesc, tot tu m-ai învăţat să mă bucur, să visez. Visele sunt pagini scrise ale minţii ce vin noaptea şi îţi citesc frazele în şoaptă la ureche, făcându-te să zâmbeşti... Şi, în fiecare noapte, visul îşi alege din biblioteca sufletului cartea preferată, din care o să-ţi citească, când tu dormi!... Eu nu mai am somn de la un timp de vreme...

29 Aprilie 2013




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

toateblogurile.ro

toateBlogurile.ro Ziarul

Insignă Facebook