Cina cea de taină

Oricât ar părea de neînţeles şi de paradoxal,

rămâne întotdeauna faptul

că oamenii devin sfinţi nu prin dorinţa proprie,

ci prin chemarea

suverană a lui Dumnezeu

(Cugetări creştine)

(inspirată după poezia ,,Ştergarul” scrisă de Costache Ioanid)

La cina cea de taină privesc cu gândul dus...

Văd doisprezece-apostoli ce stau lângă Iisus.

La masa lor, Iisus, cu ochi plini de lumină,

Cu har, împarte pâine, celor aflaţi la cină.

Şi, cum, într-o zi mare, toate sunt pregătite,

Îngenunchez pe dată, rugăciuni a trimite

Către Maica Curată şi către Dumnezeu,

Ei, cu Iisus Hristos, mă vor feri de rău.

Sunt plină de uimire şi sufletu-mi suspină,

De parcă m-aş afla şi eu, acum, la cină.

Privind la ei, mă-ntreb: „cum o să stau la rugă?

Sau... dintre cei de faţă, care va fi mai slugă?”

Însă, toţi, deodată privesc în continuare,

La bunul meu Iisus, ce şade în picioare

Şi-l întreabă pe Petre, cu şoapta Lui blajină:

Nu vrei să fii tu slugă? Petre mi-l ia de mână;

- Nu înţeleg de ce ? Şi, scoate un suspin.

Iisuse, astăzi, nu! Mai bine mă abţin…

Apoi şi-ndreaptă paşii la unul dintre ei

Şi, fără-a sta pe gânduri se duce la Andrei.

- De ce mă-alegi, Iisuse, pe mine, dintre ei?

Se-ntoarce apoi la Filip, zicând: „Nici tu, nu vrei?”

- Eu... am adus bucate şi... zic că e de-ajuns!

Stăpâne, roagă pe altul. Am făcut tot ce-ai spus.

- N-ai vrea să fii tu, Toma, sluga din astă seară?

- Nu pot Iisuse. În suflet am încă îndoială...

Iar într-un colţ stau Dona, cu Pavel şi Tadeu

Şi răspund toţi de-odată: „De ce Iisuse, eu?”

Privind către Mihai, ce sta întru-n ungher

I se făcuse milă, când îi zâmbi stingher.

Dar nu stătu pe gânduri şi spuse tuturor:

,,Voi face Eu, pe robul, ca şi ulterior!”

De-atunci a trecut vremea, multe ar fi de spus...

Căci, an de an, într-una, ni se-arată Iisus,

El vine să întrebe ca şi odinioară:

„N-ai vrea să fii tu oare, sluga din astă seară?

Tu soră Magdalena, tu Paul, tu Mihai...

N-aţi vrea să fiţi cu mine şi voi, acolo-n Rai?”

- Doamne, sunt necăjită, necazul meu îl curmă

Şi, alege-mă pe mine să fiu eu cea din urmă!

Cu toate că... Iisuse, nu sunt decât un ciob,

Dar, semenilor mei, vreau să le fiu eu, rob.

Sunt copii ne-ngrijiţi, sunt bolnavi ce se sting,

Ochi trişti din care lacrimi, noapte şi zi tot curg.

Sunt femei necăjite sau fără de putere,

Sunt bătrâni singurei, ce-aşteaptă mângâiere.

Sunt prunci ai nimănui, sunt copii în spital,

Sunt disperaţi ce-aşteptă de la Tine, semnal.

Se cere muncă multă, din noapte până-n zori

Şi, mereu rugăciune şi... muncă până mori.

Roagă-te lui Iisus, căci harul Lui curat,

Îndată de păcate sau boală te-a scăpat.

Dă la săraci o pâine şi apă din fântână,

Fii bun cu toată lumea şi-ajută o bătrână.

Şi, să veghezi de-i cazul, la al ei căpătâi,

Să îngrijeşti bolnavul şi nimic să nu spui;

Doar cu o vorbă bună să-i îndulceşti amarul.

- Iisuse, eu, de mult sunt frate cu sărmanul.

Mântuitorule, ascultă a mea rugă.

Aş vrea ca pentru oameni, să fiu eu rob şi slugă.

Pe toţi ne-ai plămădit, ca oameni, din ţărână

Şi, astăzi iar ne aperi, cu propria Ta mână!

Tu, iubite Stăpâne, ne speli cu al Tău Sânge!

Pe noi, toţi, ce-n păcate, viaţa ni se scurge,

Iisus, e pentru noi, cel mai puternic trunchi!

Şi ne ţine aproape, strânşi, ca într-un mănunchi.

Oameni buni, este bine să ascultăm Stăpânul

Şi, să urmăm doar drumul, ce ne arată Domnul!

Creştinii mei, să faceţi mereu o faptă bună,

Căci, doar Iisus va paşte, a omenirii turmă!

Craiova Ianuarie 2009