- Cine e la poartă? Ce vrei tu străine?
Nu aştept pe nimeni! Ce vrei de la mine ?
Te rog, nu mai bate, că-mi trezeşti vecinii,
Şi-ai făcut să latre pe uliţă, câinii.
- Iaca, eu sunt timpul şi vreau ca să ştii
Că demult te caut să putem vorbi,
Am bătut la poartă şi la uşa ta,
În zadar, căci nimeni nu îmi răspundea.
Azi, sunt fericit, fiindcă te găsii,
Şi, vreau ca să plec, cu ceva de-aci...
Cu tine vorbesc, ce stai abătut?
Te frământă oare ceva din trecut?
Eu... privesc prezentul, dar nu pot uita
Multe din trecutul, care-i viaţa mea.
- Din tot ce-am trăit, nimic n-o să-ţi dau,
Pentru mine, toate-o importanţă au.
Pun ochii în pământ, stau şi mă gândesc,
Că mă apucă plânsul. Soarta mi-o jelesc...
- Pleaca de la mine! Nu vreau să auzi,
Povestind trecutul, ca-n gând să-mi pătruzi.
Stoluri de-amintiri iar mă năpădesc
Gonesc timpu-afară şi simt că-ameţesc!
Dacă se întoarce... va găsi ceva...
Din al meu trecute, nimic nu-i voi da!
Privesc iar spre poartă... tot acolo este,
Aşteptând să-i cadă măcar o poveste.
Nu-i voi da nimic, nici măcar regrete;
Toate-s pentru mine, ascunse secrete.
Merg spre el, la poartă, peste gard îi spun,
Că-am trăit prea multe, mi-e greu să le-adun.
Chiar de-i mosorul vieţii, simt că îl urăsc!
Căci pentru toate asta, eu, încă mai plătesc!
Timpul, cu-a lui răbdare şi calm m-a ascultat
Şi a plecat îndată, trist şi îngândurat;
Dar, dacă vreodată, pe-aici va mai veni,
Nu-i voi deschide poarta, oricât ar zăbovi.
Georgeta Nedelcu - Craiova martie 1997
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu