Sufletul este ceea ce-l doare pe om atunci când întreg trupul său este sănătos (Andrei Kuraev)
De mulţi ani, inima mea,
Suferă, e zbuciumată
Povestind daca-ar putea,
Ce ferice-am fost odată.
Nu ştiu cât voi mai trăi...
Sau, cât mi-e ,,aţa” de lungă.
Ştiu doar că, de voi muri,
Am copiii să mă plângă.
Îmi e sufletul cernit,
De mult zbucium şi durere.
În locul tău n-am pus nimic,
Decât suspine în tăcere.
Inima încă mai plânge
De tine îmi este dor.
Teamă mi-e că se va frânge,
Teamă mi-este să nu mor.
Ştiu că-am fost odinioară,
De tine, cea mai iubită.
În casă-ai fost o comoară
Eram cea mai fericită.
Norii negrii când sosiră,
Ce-a fost scris, s-a împlinit!
Am rămas ca o martiră,
Să-mi duc crucea pân' la sfârşit.
Mă aflu-ntr-o grea răscruce,
Te strig, plâng, tot timpul zac!
Lacrimile stau să pice.
Fără de tine, ce-am să fac?
Unde te-ai dus, fericire?
De ce-ai distrus visul meu?
De ce ai plecat, iubire?
Fără de tine, ce sunt eu?
Cum să scap, să-mi fie bine?
Că-mi e sufletul pustiu.
Te rog, Doamne, fii cu mine!
Cine sunt, nici eu nu ştiu...
Mereu am fost răbdătoare,
Dar, n-m scăpat de necaz.
Doamne, când îmi vei lua oare,
Lacrima de pe obraz?
Ştim cu toţi că-n această lume,
Tu, ne-ajuţi cu drag pe toti.
Vrei să facem fapte bune.
Copii, bunici şi nepoţi.
Azi, o lume ne desparte,
Dar, mă voi ruga mereu,
Domnul la pieptu-I să poarte
Umbra sufletului meu.
Eu voi trăi în demnitate,
Chiar dacă sufletu-i cernit;
E pentru că-n singurătate,
Doar, Dumnezeu, m-a ocrotit!
Craiova Februarie 1997
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu